În România, agresiunile sexuale comise de persoane aflate în funcții de putere, în special politicieni, rămân adesea nespuse, neanchetate și nepedepsite. Frica victimelor de a-și denunța agresorii este alimentată nu doar de trauma personală, ci și de un sistem juridic care, în loc să le protejeze, pare să le abandoneze. În spatele ușilor închise ale instituțiilor statului, se conturează o realitate dureroasă: impunitatea celor puternici și tăcerea forțată a celor vulnerabili.
Pentru o victimă a unei agresiuni sexuale, decizia de a vorbi este una dintre cele mai dificile. Când agresorul este un politician – o persoană cu influență, conexiuni și acces la resurse – frica se amplifică exponențial.
Această frică nu este imaginară. Victimele se tem că vor fi hărțuite, discreditate public sau chiar urmărite penal pentru calomnie. Apoi vine presiunea socială: într-o societate în care cultura rușinii și a blamării victimei persistă, femeile care denunță agresiuni sunt adesea acuzate că „au provocat” sau că „vor atenție”. Iar la final e lipsa încrederii în justiție: multe victime știu că, în ciuda curajului lor, procesul poate fi tergiversat ani de zile, iar agresorul nu va fi tras la răspundere.
Convingerea că un proces împotriva unui politician se va întinde pe ani, cu nenumărate amânări și contestații, descurajează victimele, epuizându-le emoțional și financiar.
Unul dintre cele mai grave obstacole în calea justiției este tergiversarea nejustificată. Procesele penale care implică persoane cu influență se pot prelungi pe parcursul multor ani din diverse motive:
- Contestații sau căi de atac multiple și deseori abuzive
- Solicitări repetate de amânare a ședințelor
- Schimbări de judecători sau completuri de judecată
În dosarele de agresiune sexuală, acest decalaj temporal este devastator pentru victimă, care este forțată să retrăiască trauma la fiecare termen.
Scopul final al acestei tergiversări este adesea acela de a atinge termenul de prescriere a răspunderii penale. În dreptul penal românesc, după o anumită perioadă de timp, statul nu mai poate aplica pedeapsa, chiar dacă vinovăția este dovedită.
Un proces care trenează până la prescriere înseamnă, practic, o achitare disimulată. Pentru victimă, acesta este un eșec total al sistemului, care anulează suferința sa și confirmă impunitatea agresorului.
Frica victimelor de a-și denunța agresorii nu este o alegere, ci o reacție firească într-un sistem care le trădează. Atunci când agresorul este un politician, iar justiția devine complice prin inacțiune sau tergiversare, tăcerea devine singura formă de supraviețuire.
